Vinerea asta, pe 23 octombrie, chitaristul de blues Cyfer ofera o avanpremiera la albumul sau de debut, care urmeaza sa fie lansat in noiembrie. Concertul cu pricina se intampla de la 10 seara in clubul bucurestean Big Mamou.
Iata ce spune Cyfer pe propriul site despre discul de debut:
COLOR, primul album sub titulatura Cyfer, va fi lansat in luna noiembrie. CD-ul va contine 9 piese originale, muzica si textele fiind scrise de Cyfer. Stilistic, materialul discografic reprezinta o infuzie de “culoare”, un sound complet nou, pe alocuri exotic, o imbinare armonioasa de elemente blues, structuri specifice muzicii alternative si ritmuri funk. Albumul va fi promovat printr-un turneu national.
Mike Godoroja si invitatii sai propun luni un spectacol de improvizatie muzicala si poetica la Hard Rock Cafe din Bucuresti.
Luni, 26 octombrie 2009, de la 20.30, clubul bucurestean Hard Rock Cafe gazduieste spectacolul “Blue Poems” al trupei Mike Godoroja and The Blue Spirit. “Va fi o seara de neuitat, o chemare catre bluesul de natura arhaica. Stari de conflict sau buna întelegere, momente de improvizatie la limita bunului ghid artistic care este autoironia sau instant composing, iata doar cateva repere ale show-ului”, spune Mike Godoroja.
Invitati speciali în spectacolul “Blue Poems” vor fi poetul Dan Mircea Cipariu, organizatorul editiei din aceasta vara a Maratonului de Poezie si Jazz, solista de origine argentiniana Analia Selis, dar si ansamblul Trei Parale, grup de muzica romaneasca veche, condus de interpretul la cobza si fluiere Florin Iordan, etnomuzicolog la Muzeul Taranului Roman. (stire publicata in cotidianul.ro)
Comparatia e, ce-i drept, cam deplasata. De semanat, seamana cu Tracy doar la coafura si postura (o voce decisa, acompaniata de o chitara acustica). In rest, pe partea muzicala, lucrurile stau destul de diferit, deoarece Ruthie Foster are un stil mult mai eteroclit.
Cantautoarea vine din Texas si are darul de a imbina firesc bluesul sudic, incantatia gospel, ritmul rock si traditia soul. Stilul ei compozit nu e strain de educatia muzicala primita in copilarie. Mama o invata imnuri gospel, profesorul de chitara ii preda acordurile dupa piesele Beatles, iar unchiul si bunicul ei ascultau cu patima country de scoala veche. “Nu conta ce fel de gen ascultam. Era o muzica excelenta si reusea sa ma miste”, isi amintneste Foster.
Ruthie Foster este una dintre cele mai rafinate artiste de soul-blues din American, o dinamita de soul si blues. (Blues Revue).
Energia pe care o emana doar cu vocea si chitara este uimitoare. Ruthie a fost comparata cu Ella si cu Aretha, dar din punct de vedere muzical nu se apropie de nici una. Ceea ce are cu adevarat in comun cu Fitzgerald si Franklin este stralucirea irezistibila – nu poti sa-ti iei ochii de la ea, nici macar sa-i inchizi pentru o secunda” (Philadelphia City Paper).
Foster are o voce profunda si decisa imbinand cate putin de la Janis si Aretha, lucru care-i va multumi atat pe fanii soulului, cat si pe cei ai rockului. Coverul ei dupa Lucinda Williams, Fruits of My Labor, este mai bun decat originalul (New York Post).
“Termenul boogie-woogie era, pare-se, folosit pentru a desemna un prilej de dans ori un loc unde se poate dansa, un local cu muzica live sau un restaurant cu jukebox. Apoi, si-a schimbat sensul, referindu-se la dansul insusi (boogie) si la un tip de muzica specific pentru aceste locuri.
Boogie-Woogie este un gen de blues bazat pe riffuri, respectand de cele mai multe ori structura de 12 masuri. Cel mai adesea este asociat cu pianul, dar poate fi cantat si la chitara sau de catre o formatie. Riffurile sunt interpretate de obicei intr-un registru mai grav, peste care vine un alt strat cu o melodie blues, instrumentala sau vocala, situata intr-un registru mai acut” (David Evans, “The NPR Curious Listener’s Guide to Blues”, 2005)
Miercuri seara, trupa chitaristului american a transportat publicul bucurestean direct in lumea lui Clapton si a lui John Mayall.
Dupa ce au invitat in Romania legende ale bluesului, cum sunt chitarisul John Hammond si muzicutistul Charlie Musselwhite, organizatorii de la Event Plus au reusit sa aduca inca un invitat de soi, o vedeta rock-bluesului de peste Ocean. In seara de 2 septembrie, chitaristul stangaci Coco Montoya a cantat in fata a peste 400 de spectatori la clubul bucurestean Hard Rock Cafe.
Interpretand piese precum “Beyond The Blues”, “Casting My Spell” sau “Nothing But Love”, muzicianul american si-a “teleportat” spectatorii undeva intr-un club de blues din anii ’70-’80, perioada in care Montoya lua lectii de la Albert Collins si se intovarasea cu John Mayall in celebrul grup The Bluesbreakers.
“Nu am mai avut de mult un asemenea public. Ne-am simtit exceptional, as reveni oricand in Romania. Acum am inteles ce inseamna Blue Moods (titlul platformei de concerte blues – n.red.). Este vorba de o stare de spirit, de un dialog din priviri cu un public deosebit si avizat, de un flux de energie incredibila”, a spus Coco Montoya dupa un show care a tinut mai bine de doua ore. Muzica sa a fost gustata de cei mai buni cantareti romani de blues, precum A.G. Weinberger, Alexandru Andries, Marcian Petrescu si George Baicea, ultimul cantand in deschiderea show-ului lui Montoya.
Chitaristul american a spus povesti, a glumit, a facut mimica acompaniata de chitara si a venit insotit de un excelent pianist, Jerry Lepper. Improvizatiile sale la orga si minirecitalul de boogie woogie au facut senzatie, “furand” in unele momente show-ul lui Montoya. Nici chitaristul cu un stil amintind de Eric Clapton nu s-a lasat mai prejos. Montoya a coborat de pe scena si a executat cateva solouri chiar in mijlocul publicului. L-au mai acompaniat basistul cu tuse funky Nathan Brown si percutionistul Robert Hayes, care si-a demonstrat priceperea intr-un solo hipnotizant de peste cinci minute.
Ei da, exista pe lumea asta albi care se incapataneaza sa uneasca cele doua mari radacini din rizomul muzicii americane negre: hip-hopul si bluesul.
G. Love canta la chitara de la 8 ani, iar de la 13 ani scrie poezii, asa ca pana la statutul de cantautor nu mai ramanea decat un pas de mamaruta. Colectia de discuri a mamei sale “era mica, dar de buna calitate”, isi aminteste hip-hopperul, citand nume pecum Beatles, Bob Marley, Willie Nelson sau Dr John. Printre artistii care l-au inspirat pe G. Love, chitaristul hip-hop cu o muzicuta mai curand folk decat blues, are printre muze nume precum Bob Dylan, Jimmy Reed si De La Soul.
De ce ii place sa glasuiasca in maniera unui rapper pe progresii de blues? Pentru ca ambele genuri muzicale “sunt pasionate si interesate de viata reala”. In viata sa reala, G. Love dedica mult timp activitatii de producator (a colaborat inclusiv cu John Hammond, unul dintre idolii sai). Ultimul album al lui G. Love se cheama Superhero Brother. Va propun insa o piesa mai veche, solara si numai buna pentru un sfarsit de vara.
Cum omul nostru are 96 de ani, n-am mai stat sa verific daca intr-adevar este ultimul in viata din generatia lui Robert Johnson. (Daca aveti alte nume, le astept cu curiozitate.) Pana atunci, vi-l propun pe venerabilul Pinetop Perkins, dublu premiat cu Grammy, care inca mai canta la festivaluri si prin baruri. E drept, cu greu mai distingi ceva din mormaielile nonagenarului.
Bluesmanul nostru s-a nascut pe o plantatie, e analfabet (de fapt, a terminat doar trei clase) si ultimul supravietuitor din familia. Desi nu stie sa citeasca nici cuvinte, nici note muzicale, a inceput sa cante blues la chitara. A fost insa injunghiat in umar de o femeie (ar fi putut fi o crima pasionala) si desi a supravietuit, a trebuit sa renunte la chitara, asa ca s-a apucat, cu spirit autodidact, de pian.
In anii 30-40, a cantat in Mississippi cu Sonny Boy Williamson, dupa care l-a insotit 12 ani pe Muddy Waters in perioada sa de glorie, fiind dealtfel cel mai apreciat dintre pianistii sai. Mai apoi, a cantat cu fostii tovarasi de trupa in Legendary Blues Band, ramand o lunga perioada intr-un nedrept con de umbra.
Ironia e ca Pinetop Perkins s-a lansat intr-o cariera solo abia dupa 80 de ani, cand s-a dizolvat grupul fostilor mamuti ai lui Waters. Din 1992 incoace, a lansat 15 albume solo (unul pe an), iesind in sfarsit din umbra. Mi-a placut mult cum a raspuns bluesmanul autodidact la clasica intrebare pusa de revista ElmoreCe muziciani v-au influentat cel mai mult?
„Imi plac toti muzicienii de calitate, toti cei care stiu sa cante ca lumea. Imi place boogie-woogie. Nu au existat niste persoane care sa imi dea lectii, am invatat sa cant ascultand discuri. Mi-a placut Pinetop Smith, mi-a placut ce facea. Am cantat cu atatia multi altii, incat le-am uitat si numele”, spune patriarhul bluesului.
Excelentul chitarist va concerta in Bucuresti pe 2 septembrie la Hard Rock Cafe. Iata interviul pe care mi l-a acordat pentru B24Fun.
Ati avut o multime de concerte in Europa de Vest, insa acum veti zbura spre celalalt colt al vechiului continent. Ce stiti despre partea asta de lume?
Nu e prima oara cand ajung aici. De fapt, am cantat in Europa de Est in anii ‘80 cand eram in trupa lui John Mayall, The Bluesbreakers. Imi amintesc ca publicul a fost fantastic si sper sa fie la fel si acum. Abia astept sa mai intorc, cu propria-mi trupa de data asta, si sper sa am parte de aceeasi calda primire ca atunci cand am fost cu John.
Nu demult, ati cantat cu chitarista de origine sarba Ana Popovic. V-a spus ceva despre cum e in Europa de Est?
A trecut ceva timp de cand m-am vazut cu Ana Popovic. E adevarat ca am cantat impreuna in cateva spectacole si ne-am simtit excelent. E foarte muncitoare si dedicata pasiunii sale.
Ati invatat chitara electrica de la marele Albert Collins. Cu ce-ati ramas dupa lectiile sale?
N-am facut nimic deosebit. Pur si simplu am stat langa Albert si am absorbit lectii de viata. Stilul sau e absolut unic. Asta inseamna ca nu il poti imita, e ceva ce doar el e in stare sa faca. Am avut sansa ca Albert sa imi dea lectii de viata si de muzica, dar tot timpul m-a incurajat sa-mi gasesc identitatea, pentru ca asta e secretul in muzica blues.
Tragica moarte a lui Les Paul a starnit multe speculatii legate de importanta chitarilor Gibson pentru istoria bluesului si rockului. De ce preferati, totusi, sa cantati la alt gen de chitara, la Fender Stratocaster?
Intr-o vreme cantam si la Gibson si chiar am o chitara Les Paul pe care o folosesc la inregistrari. Fiecare chitara e unica, in felul ei, insa un Strat imi da mult mai multa libertate in concertele live… (Restul interviului poate fi citit pe site-ul B24Fun)
Coco Montoya e un chitarist stangaci suficient de „dextru” ca sa cante la Fenderul Statocaster pentru dreptaci. Initial, a fost percutionsit, dupa care Albert Collins (supranumit „The Master of the Telecaster”) l-a luat sub aripa sa si l-a invatat (intuitiv, nu pe note si teorii armonice) cum sa se exprime ciupind, glisand si bruscand cele 6 corzi electrice.
Montoya este o figura si jumatate. Intr-un interviu pentru revista Modern Guitars povesteste ca desi nu e un om cu prea multe facultati, a invatat sa nu-i mai fie rusine de asta. Si mai povesteste cum istoria muzicii pop a dat buzna peste el si l-a concediat pentru o vreme. La finele anilor ’70, odata cu explozia discotecilor, cluburile americane de blues au fost puternic afectate, asa ca o vreme Coco a lucrat ca barman, ca sofer de tir si alte dracovenii.
Norocul lui a fost ca serile isi facea mana in jam sessions si, in cele din urma, a fost descoperit de mogulul bluesului electric John Mayall, care avea nevoie de un chitarist-solist in trupa sa The Bluesbreakers. Asa ca in anii 80, Montoya a tinut locul unor Peter Green sau Eric Clapton, ceea ce nu e de ici de colo. A urmat cariera solo, din care va veti putea infrupta pe 2 septembrie la Hard Rock Cafe din Capitala. (detalii organizatorice gasiti in comunicatul de mai jos)
Comunicatul oficial (sursa: event-plus.ro):
Unul dintre cei mai importanti chitaristi de pe scena Electric-Blues-ului mondial, numit cel mai bun artist de Blues contemporan in 1996 la premiile W.C. Handy, COCO MONTOYA va concerta in premiera est-europeana la Bucuresti, pe 2 septembrie 2009, la Hard Rock Café Bucharest.
Cu o cariera de peste 30 de ani, chitaristul si vocalul Coco Montoya s-a impus in lumea Blues- rock-ului prin tehnica sa absolut inedita, stilul exploziv si vocea puternica. De la inceputurile sale ca baterist, colaborarea cu Albert Collins si John Mayall si pana la statutul actual de chitarist de Electric Blues, Montoya si-a castigat reputatia prin ani de munca si turnee in toata lumea.
Biletele se gasesc on-line pe myticket.ro sau tickepoint.ro si in reteaua magazinelor Diverta.
In cadrul concertului Eric Sardinas de la Bucuresti, opening act va fi George Baicea Electric Blues Band, proiectul lui George Baicea, unul dintre cei mai buni chitaristi de Electric Blues din Romania.
Concertul face parte din seria de “anotimpuri ale Blues-ului”, Blue Moods, care poarta semnatura Ioan Big, Head of Design Event Plus si isi propune sa aduca in prim plan nume sonore, legende din lumea Blues-ului. Event Plus doreste sa aduca in Romania, o data la trei luni, cu o frecventa menita a respecta anotimpurile, artisti cu renume international din domeniul Blues-ului si cu un aport unic in ceea ce priveste calitatea si complexitatea interpretarii. Fiecare dintre acestia aduc un sound unic acestui gen muzical. Din aceeasi serie fac parte concertele Sugar Blue, Bob Brozman, Louisiana Red, Angela Brown, Papa George, John Hammond si Eric Sardinas.
Partenerii evenimentului sunt Magic FM, Playboy, 24FUN, Zoom TV, Phoenix Media si Best Music
Cvintetul de blues-punk Cage the Elephant are in distributie doi frati, vocalul Matt Shultz si chitaristul Brad Shultz, plus alti fosti colegi din gasca de liceu. Baietii din Kentucky tocmai ce au scos un album self-named, plus proaspatul single Ain’t No Rest for the Wicked.
Cand le asculti noul extras de single, iti aduci aminte instantaneu de garage blues-ul lui Jack White din mai vechea formula White Stripes, dar nu poti sa nu gasesti alte asemanari cu melodiile mai mult rostite decat cantate ale lui Beck (de celebrul sau Loser banuiesc ca va mai amintiti).
Ce sa va mai spun? Ca fratii Shultz au crescut intr-o familie penticostala cu valori stricte in care nici o melodie “seculara” nu patrundea si ca cei doi pusti furau caseta tatalui cu Jimi Hendrix si o ascultau in camera lor dupa ce parintii mergeau la culcare.
Cat despre titlul singlelului de mai jos, acesta pare sa fi fost raspunsul dat de un traficant de droguri atunci cand a fost intrebat de ce n-a vrut sa renunte la jobul sau ilegal. (Refrenul piesei suna cam asa: “You know there ain’t no rest for the wicked/ Money don’t grow on trees,/ We got bills to pay/ We got mouths to feed/ Ain’t nothing in this world for free”)
S-a stins fondatorul trupei punk Mink DeVille din anii ’70, cantaretul care in anii ’80 recupera (intr-o cariera solo) rock’n’rollul din anii ’60 si cel ce in anii ’90 avea printre cele mai bune concerte de blues din lume. Willy DeVillea murit joi, 6 august, in urma unui cancer pancreatic.
Pe site-ul sau oficial, scria de mai bine de jumatate de an ca artistul isi amana concertele din acest an din cauza unor probleme de sanatate. Imi amintesc de unul dintre concertele sale in trio (de la Paris, cred) in care DeVille trage intre versuri cate un fum de tigara, isi ia peste picior spectatorii tupeisti si canta bucati excelente din blues-ul si rock’n’rollul de peste Ocean. Rara combinatie de pasiune, sictir, ironie si respect pentru traditie…
Dead Weather este cel mai nou proiect al punkerului cu suflet de bluesmanJack White.
Proaspatul hobby a lui Jack White s-a nascut dupa ce solista de la The Kills, Alison Mosshart, a pierdut autobuzul. In toamna anului trecut The Kills tocmai terminasera de cantat concertul programat in deschiderea progresivilor The Raconteurs (un alt proiect al lui White), cand si-au dat seama ca soferul autobuzului formatiei a disparut cu tot cu masina.
Ca sa mai uite de griji, Jack White i-a propus lui Alison Mosshart un jam session intr-un studio din Nashville, fieful trupei The Raconteurs. Initial s-au gandit sa compuna un single, insa dupa o noapte de joaca, aveau deja patru piese rotunde. N-a mai durat mult pana au obtinut tracklist-ul noului LP “Horehound”. CITESTE INTREAGA RECENZIE AICI. (B24Fun)
Cum vede un punker albumul de debut Dead Weather, vezi aici.
Si daca vrei sa asculti un excelent concert cu noul proiect al lui Jack White, clickeaza aici.
Daca va imaginati ca Rod Piazza este unul dintre acele “tinere talente” ale bluesului sau ca face parte din “noua generatie” a marilor nume din blues, atunci va inselati amarnic, suntem avertizati cu umor pe home page-ul trupei Rod Piazza & The Mighty Flyers.
Iar lucrurile asa si stau. Rod Piazza s-a nascut in 1947, a format acum mai bine de trei decenii trupa The Mighty Flyers impreuna cu nevasta sa, pianista Honey Alexander (cand am ascultat prima data formatia, ce mi-a atras atentia n-a fost atat muzicuta lui Rod, ci pianul sotiei sale). Ca stil, aduce in mod evident a Chicago blues, dar poti mirosi pe ici pe colo si arome de R&B sau de swing jazz.
Rod Piazza poveste ca inca de la 8 ani vroia sa cante blues la chitara. Pe la 11 ani se intalneste, prin intermediul fratelui sau, cu Jimmy Reed care-i face cadou o muzicuta, spunandu-i parinteste ca orice chitara blues are nevoie si de o armonica. Apoi se perinda prin diverse trupe de West Coast Blues, unde isi da seama ca ceilalti cantau mai bine decat el la chitara. Si ce-i ramane omului de facut? Se apuca de muzicuta!
Intrebat despre stilult in care sufla printre lamelele armonicii, Piazza spune intr-un interviu ca s-ar plasa undeva intre Little Walter si George “Harmonica” Smith (ultimul i-a fost si “baci” pentru o vreme). Sotia muzicutistului a intrat intamplator in lumea bluesului. Nu vroia sa faca o cariera din muzica, insa a convins-o un concert in care i-a vazut pe Fleetwood Mac. “As vrea sa cant si eu ca ei”, si-a spus atunci Honey. Si dorinta realitate se facu… (ascultati o inregistare din 1989 de la un concert din Sacramento)
Cantautorul canadian Benjamin Darvill (aka Son of Dave) a cantat la armonica si mandolina in Crash Test Dummies, iar din 2000 s-a dedicat proiectului personal “Son of Dave”. Muzica pare sa fie, vorba cronicarului, “o combinatie de R&B modern, hip-hop si un electro ascutit, totul invaluit intr-o atmosfera de blues”. Ca sa nu mai punem la socoteala efectele de beat box si muzicuta sa cu ecouri din culturile de bumbac. Ascultati cum suna un cover dupa unul dintre hiturile frantuzilor de la Daft Punk, dupa care, spre comparatie, puteti auzi si orginalul.
Son of Dave – cover dupa Daft Punk, “Harder, Better, Faster, Stronger”
Are aproape 70 de ani si intrega sa viata s-a mutat dintr-un colt in altul al lumii, traind din muzica, dar si din munci sezoniere. A fost inginer de sunet, a mers in anii ‘60 in turnee impreuna cu Janis Joplin si Joni Mitchell, a cantat (e un eufemism pentru “a cersi”) in metroul parizian, iar in 2001 a ajuns sa inregistrze primul album de blues in friguroasa Norvegie. Are deja la activ trei albume (ultimul, din 2008, fiind produs sub labelul Warner Bros.), iar in ultimii ani a devenit o vedeta extrem de mediatizata mai ales in Marea Britanie.
Viata ratacitorului Seasick Steve, biografia sa de “hobo”, a fost pe placul muzicianului si producatorului tv Jools Holland care l-a lansat la BBC, dupa care in 2007 revista “Mojo” il premiaza pentru “cel mai bun debut muzical“. Fireste, imediat au curs invitatiile la marile festivaluri, inclusiv la Glastonbury.
Parerile criticilor privind muzica si mai ales originalitatea lui Steve sunt impartite. Majoritatea revistelor britanice (in UK, Steve a prins extrem de bine) il lauda, dar exista si critici plictisiti de produsul de marketing Seasick Steve, talentatul nedreptatit al soartei. “Seasick Steve ar face bine sa faca o baie, sa-si caute un job si taca naibii odata”, se revolta cronicarul de la “New Musical Express“.
Ascultati-l cantand un soi de slide blues la celebra sa chitara cu 3 corzi si batand ritmul, in stilul lui John Lee Hooker, in cutia din lemn pe care o numeste, in gluma, ”Mississippi Drum Machine“. Mie unul nu-mi displace omul asta, chiar daca e destul de evident ca ii place la nebunie sa-si afiseze barba de cersetor si sa se dea in spectacol. Circar sau bluesman in toata puterea cuvantului? Cred ca adevarul e pe undeva la mijloc. Oricum, ca sa intelegeti mai bine piesa de mai jos, va spun ca tatal lui Steve a fost pianist de boogie-woogie.
Andreea Balan zica ca stie blues. Hm… Poate ca a prins cateva acorduri de la tanarul Mos Craciun.
Am facut urmatorul experiment. Am intrat pe pagina cu cel mai des vizitate conturi de MySpace, am filtrat cautarea cu etichetele pentru genul de muzica “blues” in Romania si, oops, am dat peste cateva surprize. Printre Cyfer, Andries si Nightlosers, ce-mi vad ochii? O gasesc pe Andreea Balan(da, adolescenta aceea cu aer de Britney Spears pe care parintii n-o lasau “libera la mare”), plus alte cateva artiste pop-dance aflate pe la inceputurile carierei, gen Adriana Rusu sau Anemona.
Dupa obsesia fatucelor pop de a se autointitula “soul” si “R&B”, chiar daca n-au nimic de impartit cu genurile astea si nici aer de Duffy sau Beyonce nu prea au, mai nou se pare ca vor sa-si puna pe frunte si eticheta “blues”. Da, e minunat! De-acum incolo toti pustii cu ochii pe U si cu urechile lipite de Radio21 se vor imbaia in acorduri din Mississippi. Fara sa stie. Asa le trebuie! Nu vroiam sa ajung la vechea poveste cu “bluesul” sinonim cu disco-ul bun de agatat, pipait etc. Dar iata c-am ajuns si aici. Sau, vorba lui Clapton, “the same old blues”.
Un articol biografic dedicat lui Jimmy Reed (vezi aici) mi-a adus aminte ca nu l-am mai ascutat de ceva vreme pe chitaristul si muzicutistul care a participat enorm la sporirea bluesului electric si care a influentat major trupe mari de rock blues (The Rolling Stones, The Yardbirds si Greatful Dead). Fara alte povesti inutile, va propun piesa “Ain’t That Lovin’ You Baby” din 1956, ajunsa pe locul al treilea in topul de rhythm and blues din SUA, cea mai buna pozitie ocupata vreodata de Reed.
Despre Jack White voi face vorbire, rockerul indie get-beget care flirteaza de ani buni cu rock blues-ul din anii ‘70.
In anii 90, Jack White lucra ca tapiter in Detroit si canta in diverse trupe locale de garage rock. Asa se naste duo-ul The White Stripes, care ajunge sa combine riffurile punk rock cu coveruri dupa Robert Johnson si Blind Willie McTell. Asa se face ca Jack White este comparat cu Jimmy Page. Nu degeaba tapiterul din Detroit ajunge pe locul 17 in topul revistei “Rolling Stone” al celor mai buni chitaristi din toate timpurile.
Chiar daca in acest an a format un proiect in care blues-ul a fost lasat deoparte (e vorba despre supergrupul de rock alternativ The Dead Weather cu solista de la The Kills si chitaristul de la Queens of the Stone Age), White a facut totusi istorie cu The White Stripes, un duo in care a cantat impreuna cu fosta sotie, Meg White. Acum doi ani, grupul a fost nevoit sa amane mai multe concerte dintr-un turneu, in urma atacurilor de panica acuzate de Meg. Va propun un brit-blues cu distorsuri de pe albumul “Elephant” din 2003, disc inregistrat exclusiv cu echipamente construite pana in 1963. Piesa se cheama “Ball and Biscuit”.
In 2005, Jack White porneste o alta poveste muzicala, The Raconteurs. Povestasii din Nashville, Tennessee, canta de zor un blues rock ce aminteste, printre altele, de Led Zeppelin. In 2006 sunt invitati sa deschida cateva dintre concertele lui Bob Dylan, pentru ca peste doi ani sa sustina primul lor recital de la festivalul de jazz din Montreux. Va propun o piesa de pe al doilea album, “Consolers of the Lonely” (mai multe despre acest disc am scris aici). Se chema “Old Enough” si aduce aminte de spiritul The Who. Vioara insa mi-a amintit de bluegrassurile interpretate de White in “Cold Mountain”. In timpul filmarilor din 2003, chitaristul a avut o idila cu Renne Zellweger. Cei doi s-au ales cu un accident de masina, in care White s-a rupt aratatorul de la mana stanga.
Botezata “regina bluesului”, Koko Taylor a murit ieri (3 iunie) in spital la varsta de 80 de ani.
Cu o voce puternica si cu un zambet nelipsit de pe chip, Koko Taylor s-a impus iute pe scena bluesului dominata de barbati. Are la activ noua albume, un Grammy si multe alte premii pentru blues si contributia sa la muzica americana. A murit intr-un spital din Chicago in urma unor complicatii survenite dupa o operatie. A lasat in urma sa o fata, trei nepoti si trei stra-stranepoti.
S-a nascut intr-o ferma din Memphis, Tennessee, dar s-a lansat pe scena de blues urban din Chicago. Si-a ales numele de scena “Koko” pentru ca iubea la nebunie ciocolata. Ultima oara a aparut in public pe 7 mai la editia din acest an a Blues Music Awards, unde a cantat hitul ei “Wang Dang Doodle” si a primit distinctia pentru Artista anului in bluesul traditional.
A inceput sa cante de mica, acasa, cu fratii si surorile ei, scotand sunete care mai de care din instrumente improvizate, inspirandu-se din bucatile de gospel si de blues auzite la radio. In 1952, ajunge la Chicago insotit de viitorul ei sot, Robert “Pops” Taylor. El se angajeaza la o companie de ambalaje, iar Koko lucreaza initial ca menajera. E descoperita de celebrul compozitor Willie Dixon care ii obtine un contract cu legendarul label Chess Records. Apoi urmeaza fulminanta cariera, in care junge sa cante cu toate numele mari din blues, de la Muddy Waters si Howlin’ Wolf la Buddy Guy si B.B. King. (articol publicat sub o forma usor modificata in “Cotidianul”)
Mai intai, daca vreti sa va faceti o idee ce e cu aceasta progresie armonica de blues, urmariti filmuletul urmator.
Ei bine, profesorul Brown spune ca a gasit cheia succesului enorm al progresiei blues in 12 masuri (structura armonica preluata aproape peste tot in rockul clasic, dar si in country si jazz). El vorbeste despre o structura armonica “perfecta”, care echilibreaza de minune momentele de tensiune cu cele de eliberare, suisurile cu coborasurile, oferind o experienta similara cu cea a calatoriei intr-un motagne russe. “Country-ul nu are are o succesiune fixa de acorduri care sa subintinda toate melodiile, in vreme ce jazzul are o varietate de progresii armonice mult mai mare”, spune Brown.
Cei interesati de modelarea matematica a structurii armonice a bluesului, pot gasi articolul aici (p. 13-15). Apoi ascultati un blues (un “metablues” daca ma gandesc mai bine) dedicat cui altcuiva decat celebrului “12 Bar Blues”.
