Black Keys: garage-blues cu Danger Mouse

Sursă: http://www.theblackkeys.com/gallery

Revista ”Time” i-a ales pe locul 10 în topul albumelor din acest an. Și nici nu prea știi de unde să-i iei pe băieții ăștia – doi de felul lor, din Ohio, cu trei Grammy-uri și o proaspătă nominalizare tot la Grammy pentru ”best pop duo performance”. De fapt, e mai mult (garage-)rock decât pop, cu puțin blues și cu niște efecte electronice aduse la zi de mașterul Danger Mouse. Asta cel puțin pe noul album, ieșit chiar acum de Moș Nicolae. ”El Camino” se cheamă discul celor de la Black Keys. I-ați auzit pe coloana sonoră a serialului Hung (chiar în tema de început), prin filmul RocknRolla sau pe fundalul jocului Fifa 11, dacă sunteți amatori de șuturi virtuale. În stilul cronicarilor muzicali, ai zice că sunt ”niște Franz Ferdinand cântând pe o stație împrumutată de la Jack White, ascultând dimineața rockabilly, seara disco de anii 70 și la prânz Led Zep… (mai departe ziceți voi)”.

Două clipuri.

Primul e single-ul de promovare și parcă ia ușor peste picior floarea de lotus crescută de sub jobenul lui Thom Yorke.

Al doilea e un omagiu adus Zeppelinilor – piesa îngânată o veți ghici imediat ce auziți primele acorduri.

  

   

  

Americana 2011: cei mai ”rootsy” muzicieni de peste an

Mulțumită genialei coloane sonore a filmului O Brother, Where Art Thou?, acea salată de blugrass, country, gospel și alte delicatese sudiste asezonate de T-Bone Burnett, genul ”americana” a devenit tot mai căutat și mai gustat – și nu doar peste Ocean, dar și mai încoace, în Marea Britanie, de pildă, de unde a răsărit cea mai titrată formație de ”americana” (și rock-folk) a momentului: Mumford & Sons.

Pe 13 octombrie, s-a întâmplat la Nashville cea de-a zecea ediție a ceremoniei de acordare a premiilor pentru genul ”americana” (vezi aici toate nominalizările). Cu Lucinda Williams ori Gregg Allman (premiați pentru întreaga carieră), cu Robert Plant (albumul anului – Band of Joy) ori The Avett Brothers (grupul anului) sunteți, bănuiesc, mai familiari.

   

  

    

Două premii (artistul și instrumentalistul anului) a luat chitaristul mai puțin celebru Buddy Miller, pe care îl puteți asculta (mai sus) alături de fostul vocalist de la Led Zeppelin, împreună cu o altă voce foarte bine cotată, Alison Krauss – violonista de counrtry și bluegrass a colecționat cele mai multe Grammy-uri (26) căpătate vreodată de o artistă. Iar ca piesă a anului (ascultați mai jos) a fost votată compoziția rock and roll a puștiului Justin Townes Earle (29 de ani), decis să-și ia zilele în apele tulburi ale Harlemului. Partea bună e că nu uită să-și lase mărunțișul sufletului-pereche – ”give my money to my baby to spend” 🙂

  

  

   

Cyfer scoate bluesul din afumătoare

Călin Cyfer a anunțat că va refuza orice concert în locații în care se fumează. Nu credeți? Mergeți sâmbăta asta în Big Mamou și convingeți-vă 🙂 

Opțiunea lui Cyfer nu este îndreptată împotriva fumătorilor, ci vine din faptul că excelentul solist și chitarist s-a săturat să mai inhaleze tone de fum la fiecare cântare: 

Activitatea mea concertistică în cluburile pline de fum ale patriei a trecut deja de 10 ani. Cred că e suficient volumul de fum inhalat până în acest moment, așa că am decis să iau o masură drastică: Din luna iunie 2011 nu voi mai concerta în locații în care se fumează.

  

  

Decizia lui Cyfer e surprinzătoare, căci, e știut, blues-rockul e adesea asociat cu cluburile, fumatul și consumul de alcool. Chiar dacă asta pare să-l scoată pe Cyfer din circuitul cluburilor, un prim eveniment fără fum va avea loc

sâmbătă, 18 iunie, ora 22, în Big Mamou, celebrul și bine afumatul club bucureștean.

La acest concert, fumatul în interiorul clubului va fi interzis. Concertul Cyfer Band din Big Mamou va fi împărțit în trei reprize de 30 de minute, cu pauze de 15-20 de minute, astfel încât spectatorii să beneficieze de mai mult timp de fumat pe terasa clubului.

Cu această hotărâre, Cyfer devansează legea care interzice fumatul în toate spațiile publice. Pe 9 iunie a fost aprobat în Senatul României un proiect de lege în acest sens, fiind exceptate printr-un amendament cluburile, discotecile, barurile mai mici de 100mp.

Sursă: comunicat de presă Cyfer.

Dr. House, molipsit de New Orleans

Când nu scrie pastișe după romane polițiste și când nu pune diagnostice care de care mai fanteziste, domnul Hugh Laurie (aka Dr. House) cântă blues. Și nu doar din voce sau din chitară. Le zice bine și din muzicuța, pian și saxafon. Noul său disc se cheamă ”Let Them Talk” (a fost lansat pe la jumătatea lui aprilie) și e plin de reluări după piese standard cu iz de New Orleans (de unde vin și doi dintre colaboratorii de pe album: Dr. John și Irma Thomas, ca să nu mai vorbim de aranjamentele muzicale marca Alain Toussaint). Să-l lăsăm dară să grăiască:

 

 

  

Metropotama Cristina Petrescu scrie o recenzie despre album, din care preiau o autocaracterizare a bluesman-ului nostru: 

Nu m-am născut în Alabama în anii 1890, nu am mâncat niciodată mamaligă, nu am dat cu sapa pe câmp și n-am călătorit în vagonul vreunui marfar. Nici o țigancă nu i-a prezis ceva maică-mii atunci când m-am născut eu, și nici nu mă urmarește vreo haită de câini, din ce îmi dau eu seama. Albumul ăsta o să arate că sunt un englez alb care aparține clasei de mijloc și care, fără să se ascundă, trece granița catre muzica și mitul sudist american.

Și pentru că toată lumea îl citează mai degrabă ca ”Dr. House”, vă reamintesc de un alt rol la fel de hazos și de bine jucat din ”Jeeves and Wooster”:

 

   

    

   

Pinetop Perkins, R.I.P. – s-a dus ultimul mohican al bluesului tradițional

Ultimul (după toate aparențele) mohican din bătrânii bluesului din Deltă s-a sfârșit la o vârstă matusalemică. Pianistul de boogie-woogie William ”Pinetop” Perkins s-a stins alaltăieri (21 martie) la 97 de ani, în urma unui stop cardiorespirator, după cum informează BBC. 

  

 

Laureat Grammy, omul ăsta a cântat live (și a înregistrat albume) până aproape să-și dea ultima suflare. Lăudat de BB King (”știa să cânte la pian, nu glumă”), Perkins a prins cam toată istoria bluesului, de la Sonny Boy Williamson și Muddy Waters până la colaborări mai recente, cum se întâmplă pe penultimul său disc Pinetop Perkins and Friends, unde este onorat de nume unul și unul: Clapton, Sardinas, (Jimmie) Vaughan și alții.

Un mic portret am schițat mai demult aici.

The Decemberists – cu iz de REM și bluegrass

The Decemberists au lansat recent piesa Down By The Water, primul single extras de pe albumul proaspăt lansat The King Is Dead. Discul este al șaselea album de studio din cariera trupei din Portland, Oregon, și urmează albumului conceptual din 2009 – The Hazards of Love.

Down By The Water este un featuring cu celebrul chitarist de la R.E.M. Peter Buck și cantautoarea de bluegrass Gillian Welch.

    

    

Sursă: A&A Records   

Combat Cajun

Într-o fermă veche de două secole (vezi clipul de mai jos), undeva lângă Geneva, trei muzicieni de garage-cajun cultivă ardei iuți, îi vând uscați și la borcan și, pe deasupra, mai vând și țuică făcută din fructele din curte.

Când nu se joacă de-a viața la țară, trioul Mama Rosin străbate festivalurile de muzică tradițională și dansează în pașii sincopați de cajun (two-step). La început, au încercat să cânte blues, dar nu prea le-a ieșit. Fani ai trupelor The Clash și The Velvet Underground, elvețienii francofoni au descoperit că ritmurile drăcești cajun/zydeco li se potrivesc mai bine. Și ca limbă, și ca spirit. Așa că au combinat punkul cu bătrânul cajun și a ieșit ceea ce ei numesc COMBAT CAJUN 🙂

  

   

 

Sufletul trupei sunt cei doi frați de cruce Robin Girot (chitară, banjo, voce, frotteur) și Cyril Yeterian (melodeon, voce). Cei doi se laudă cu ferma lor de lângă Geneva, un fel de ”bayou elevețian”, și sunt necăjiți că în America, cei proveniți din cultura creolă nu mai vor să vorbească franceza și nici să învețe să cânte la instrumentele aduse de strămoșii lor, care învadaseră Louisiana acum două-trei secole.

Oricum, globalizarea funcționează, iar cajunul răsună la fel de bine și în Elveția. Cântat, printre alții, de un libanez care vinde pastă de ardei iuți. ”Acum vânzarea conservelor merge aproape la fel de bine ca CD-urile. E ceva neobișnuit, dar niciodată n-am ținut să trecem drept o trupă convențională. Gândiți-vă, eu am un nume armean, m-am născut în Libia, trăiesc în Elveția și cânt muzică Cajun – nu vi se pare o nebunie?”, spune Yeterian într-un interviu pentru The Guardian.