Just Blues

blues, folk, americana si alte radacini

Archive for Martie 2010

Blues din Apalasi

Posted by Victor pe 29/03/2010

Appalachian blues, adica bluesul de la munte, e corespondentul ”mocanesc” al bluesului din delta fluviului Mississippi. Desi din zona Apalasilor se trag voci celebre, precum regele soulului (James Brown), imparateasa bluesului (Bessie Smith) si regina bluesului (Dinah Washington), regiunea a n-a fost pana de curand considerata drept o zona semnificativa pentru muzica de culoare.

S-a considerat multa vreme ca din state ca Georgia, Tennessee, Georgia, cele doua Caroline si cele doua Virginii nu putea iesi un subgen distinct de muzica afro-americana, caci ponderea muzicienilor de culoare ar fi fost prea mica, acestia fiind depasiti categoric de interpretii albi de country. Brownie McGhee, nascut in Tennessee, este este unul dintre reprezentantii a ceea am putea numi ”blues din Apalasi” (sigur, eticheta e cumva sinonima cu ”folk blues” sau ”country blues”). Ascultati-l pe McGhee intr-o piesa solo, altfel decat il stiti preabine, adica in duo cu muzicutistul Sonny Terry.

Cantaretii de blues (care nu erau chiar atat de rari in Apalasi, fiind atrasi din sud mai ales de regiunile urbane) si cei de folk/country au ”prins” meserie unii de la altii. Casa de discuri a muzeului national al SUA, The Smithsonian Institute, a lansat luna asta o compilatie relevanta, Classic Appalachian Blues, un disc compus din inregistrari de la festivaluri de ”american folk music”, dar si din catalogul producatorului Moses Asch, care, inspirat de etnomuzicologul John A. Lomax, a continuat in anii ‘50-‘60 munca de teren si de culegere a muzicii traditionale.

Alaturi de McGhee il regasiti pe compilatie si pe Pink Anderson, nascut in Carolina de Sud. Numele sau a inspirat jumatate din numele de botez al trupei Pink Floyd, partea a doua provenind de la un alt cantaret de blues (Floyd Council)

Fata de chitara din Delta blues, ritmul bluesului din Apalasi e mai alert, la fel ca in country-ul dansant, dialogul chitara-voce este mai rar, iar expresivitatea tonala este sacrificata in favoarea dexteritatii instrumentale (de obicei, se canta cu un degetul mare linia de bass si cu alte doua linia melodica). E clar ca muzica albilor din Apalasi si-a spus aici cuvantul, dar si reciproca e valabila.

Albii obisnuiau sa traga cu urechea la petrecerile negrilor si sa invete, de pilda, cum sa ciupeasca din banjo. Doc Watson, orb din cauza unei infectii din copilarie, a invatat cate ceva de la bluesman-ii de culoare. Compilatia din Apalasi il include cu celebra melodie Sitting on the Top of the World, un standard in blues si bluegrass, reluat, printre altii, de Ray Charles, Bob Dylan, Cream si Jack White.

Anunțuri

Posted in Albume, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Cati neuroni pierdem intr-o ora

Posted by Victor pe 25/03/2010

My brain is always ticking, my brain, incepe parodia bluesy a octagenarului Mose Allison, intitulata My Brain, piesa inregistrata pe noul disc lansat in aceasta luna. Si se incheie intr-o nota usor alzheimeriana. My brain is losing power/ 1,200 neurons every hour/ My brain, cool little cluster, that’s my brain, se plange octagenarul povestas, botezat ”The William Faulkner of Jazz”, ironic si pus pe sotii, aducandu-mi aminte de poantele lui Alexandru Andries 🙂 

E clar ca orice asemanare cu celebra piesa de Chicago blues My Babe, scrisa de Willie Dixon este pur intamplatoare. La cei 82 de ani, Mose Allison tocmai a lansat al 50-si-nu-stiu-catelea album, The Way of the World. ”Nu vad de ce a mai trebuit sa fac inca un album, de vreme ce am lansat destule si nici unul nu s-a vandut prea bine”, glumeste Allison, care abia s-a lasat convins de producatorul sau sa reintre in studio. 

Fan infocat al lui Kurt Vonnegut, Allison a trait pana la 13 ani intr-un orasel fara curent electric din Mississippi. Cand a ajuns lumina si-n localitatea sa, ”tot orasul luminat arata ca un fel de Broadway”, isi aminteste bluesmanul, intr-un interviu pt. NPR. Cu electricitatea, a venit si radio-ul, asa ca prima compozitie a lui Allison a fost inspirata de reclamele de la radio si se chema The 14-Day Palmolive Plan. Ascultati-l insa cu un standard de pe vremea bunicii.

Posted in Portrete, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Trei piane intr-unul

Posted by Victor pe 23/03/2010

Art Tatum este pianistul care complexa in doi timpi si trei miscari orice jazzman din anii ’30-’40. Aranjamentele si armoniile sale bogate, alerte si sincopate i-au facut pe unii sa-l critice ca e „prea tehnic”

Cu toate astea, un Vladimir Horowitz sau un Fats Waller se inclinau oricand in fata sa. Orb de un ochi, dar mare iubitor al jocului de carti, Art a fost pe nedrept lasat undeva in linia a doua, neavand succesul comcercial al altor pianisti de jazz carora le-a fost „baci” (Thelonious Monk sau Oscar Peterson).

Venind din epoca ragtime-ului, Art Tatum a interpretat la fel de bine piese romantice, standards sau melodii de pe Broadway. Aranjamentul pentru solo-ul „Tiger Rag” din 1933 suna de ca si cum ar fi fost interpretat la un jam cu trei pianisti.

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Jodeling, texani si horror rock

Posted by Victor pe 16/03/2010

Falsetto-urile muntenilor tirolezi au intrat in blues in jurul anului 1920 prin intermediul spectacolelor americane de vodevil. Omul de legatura a fost chitaristul alb Jimmie Rodgers. Inainte s-o apuce covarsitor spre country, el a preluat jodelingul din vodevil si l-a adaptatat la bluesurile pe care le invatase direct de la acei ”hobos” din Delta. Ascultati un exemplu de ”blue yodel” in piesa T for Texas:

Vocalizele de origine austriaco-elvetiana nu prea au prins la muzicienii de culoare, in schimb au fost preluate cu ceva mai mult entuziasm in bluegrass si in country, in general. Apoi, de aici pana la horror rock (ascultati mai jos insolita interpretare a punkerilor californieni de la The Cramps) n-a fost decat un pas miiiic de tot. Iata una dintre celebrele piese ale lui Rodgers, The Muleskinner Blues, cantata in registru de garage rock:

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Shoegazeri pe motociclete

Posted by Victor pe 14/03/2010

Pe eticheta unor iarturi, afli ca poti gasi “urme” de fructe. La fel, pe invelisul de ciocolata, citesti ca, daca ai un pic de noroc, poti afla “urme” de alune. Cam asa e si cu rockerii porniti din San Francisco, Black Rebel Motorcycle Club (BRMC). Poti sa-i asezi usor in clasa ”indie-rock” sau “rock alternativ”, dar mirosi degraba si un iz de garage rock cu usoare ”urme” de blues sau, mai larg, de americana.

Trioul in varsta de 10 ani apare si pe excelentul soundtrack New Moon (2009) cu piesa Done All Wrong. In aceasta luna tocmai a lansat cel de-al saselea album. Titlul LP-ului vine de la primul extras de single, Beat the Devil’s Tatto.

Solistul si chitaristul Peter Hayes zice ca a gasit aceasta expresie intr-o povestire a lui Allan Edgar Poe. Idiomul se referea initial la bataile de toba care rasunau la lasarea serii in taberele de lupta, pentru a-i avertiza pe luptatori sa se intoarca la corturile lor. Acum se refera la cei care misca nervos din picior sau bat neincetat darabana.

Ascultandu-i pe cei trei rebeli (numele trupei este inspirat din cel al bandei de motociclisti pusi pe rele din filmul cu Marlon Brando The Wild One), ghicesti usor influente din rockul progresiv, Led Zeppelin mai ales, dar alteori, printre muzicute si chitari acustice blues, incap si chitari electrice si refrene furate parca din britrockul anilor ’90 (Oasis, The Verve). Mai e loc pe noul album si de cateva distorsuri de chitara si voci eterate, definitorii pentru shoegaze. Ascultati, de pilda, Evol, inca o piesa de pe noul disc.

Posted in Albume, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Jimi Hendrix, primul satelit ajuns pe Neptun

Posted by Victor pe 12/03/2010

Valleys of Neptune

Douasprezece versiuni inedite va asteapta pe albumul Valleys of Neptune, compilatie scoasa la inceputul lui martie de Sony impreuna cu fundatia legatara Experience Hendrix.

 Majoritatea pieselor de pe disc urmau sa apara pe cel de-al patrulea disc antum al lui Hendrix, continuarea la Electric Ladyland. Au fost inregistrate in prima parte a lui 1969, la un an inainte de controversata sa moarte (nu demult, un fost membru al echipei de turneu a lui Jimi sustinea ca moartea a fost provocata de managerul chitaristului, care vana niste asigurari grasutze).

Fostul inginer de sunet al lui Hendrix, Eddie Kramer, a petrecut un an intreg prin arhiva cu benzile lui Hendrix ca sa selecteze din variantele aruncate la cos sau considerate insuficient de finisate. ”Fara sa fie neaparat spectaculos, albumul Valleys of Neptune ofera totusi cateva momente care vor entuziasma fanii, cum este versiunea inediata a piesei Sunshine of Your Love a celor de la Cream”, apreciaza cronicarul de la Le Figaro. Piesa a circulat si in alte variante, dar ascutati-o pe cea remasterizata pe noul disc:

Si varianta de concert din 1968 a celor de la Cream (cu un Clapton mustacios, plus Ginger Baker):

Melodiile nu sunt neaparat niste ”inedite” marete si nemaiuzite, caci au mai aparut pe albume/compilatii anterioare. De altfel, in ultimii 40 de ani, piata a fost plina de concerte piratate, B-sides, inregistrari de studio nefinisate si altele, pt. ca in timpul vietii, intr-o cariera de patru ani, Hendrix n-a avut timp de mai mult de trei albume de studio.

Foarte interesant suna Mr. Bad Luck si Stone Free. Va mai propun, insa, o alta melodie a lui Hendrix, o preluare dupa Elmore James, de data asta. Adaptarea suna ca de la mii de ani-lumina fata de orginalul melodiei Bleeding Heart. Gustati si va minunati: (Iar apoi ziceti-mi si mie care va place mai mult)

Posted in Albume, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | 3 Comments »

Galagie, frate! Sfanta treime a chitarei

Posted by Victor pe 10/03/2010

Mainile unui tamplar bat niste cuite intr-o scandura, intind o coarda si gata-i chitara, numai buna pentru un slide blues amplificat. Asa incepe documentarul It Might Get Loud (2009), realizat de Davis Guggenheim.

Nu te-ai fi asteptat ca tipul care a regizat documentarul eco-glossy cu Al Gore An Inconvenient Truth sa croiasca un film in care personajul principal sa fie chitara. Trei vrajitori ai corzii electrice din tot atatea generatii te plimba prin locurilor lor din copilarie sau in studiourile unde au cantat, dar ce e haios e ca apuca si sa se intalneasca, sa schimbe impresii si sa traga un jam session.

Dintre un Jimmy Page imbatranit si cam plafonat, un The Edge inteligent, dar care te plictiseste cu vesnicele riffuri U2 si un Jack White (The White Stripes, The Raconteurs si, dupa turnarea filmului, The Dead Weather) plin de viata, spontan, vesnic flamand dupa experimente si combinand genial garage rockul cu roots music, nu e greu sa va dati seama cine a furat filmul 🙂

Ideea de a alatura trei virtuosi ai chitarii electrice mi-a adus aminte de un alt documentar-jam mai vechi, in care au fost alaturati trei mari pianisti din New Orleans. Tuts Washington, Professor Longhiar si Allen Toussaint au fost surpinsi in documentarul Piano Players Rarely Play Together (1982) la repetitiile pentru un concert inedit care n-a mai avut loc niciodata pentru ca Professor Longhair a murit cu doua zile inainte de data showului.

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments »