Galagie, frate! Sfanta treime a chitarei

Mainile unui tamplar bat niste cuite intr-o scandura, intind o coarda si gata-i chitara, numai buna pentru un slide blues amplificat. Asa incepe documentarul It Might Get Loud (2009), realizat de Davis Guggenheim.

Nu te-ai fi asteptat ca tipul care a regizat documentarul eco-glossy cu Al Gore An Inconvenient Truth sa croiasca un film in care personajul principal sa fie chitara. Trei vrajitori ai corzii electrice din tot atatea generatii te plimba prin locurilor lor din copilarie sau in studiourile unde au cantat, dar ce e haios e ca apuca si sa se intalneasca, sa schimbe impresii si sa traga un jam session.

Dintre un Jimmy Page imbatranit si cam plafonat, un The Edge inteligent, dar care te plictiseste cu vesnicele riffuri U2 si un Jack White (The White Stripes, The Raconteurs si, dupa turnarea filmului, The Dead Weather) plin de viata, spontan, vesnic flamand dupa experimente si combinand genial garage rockul cu roots music, nu e greu sa va dati seama cine a furat filmul 🙂

Ideea de a alatura trei virtuosi ai chitarii electrice mi-a adus aminte de un alt documentar-jam mai vechi, in care au fost alaturati trei mari pianisti din New Orleans. Tuts Washington, Professor Longhiar si Allen Toussaint au fost surpinsi in documentarul Piano Players Rarely Play Together (1982) la repetitiile pentru un concert inedit care n-a mai avut loc niciodata pentru ca Professor Longhair a murit cu doua zile inainte de data showului.