Just Blues

blues, folk, americana si alte radacini

Archive for the ‘Portrete’ Category

Care este piesa preferată a lui Jack White?

Posted by Victor pe 29/12/2010

Întrebare întrebătoare: Care este piesa preferată a lui Jack White (creierul proiectelor The White Stripes, The Dead Weather și The Raconteurs)?

Răspuns: E vorba de melodia a cappella ”Grinnin’ in Your Face” a lui Eddie James ”Son” House, unul dintre inovatorii Delta blues-ului și unul dintre puținii bătrâni ai blues-ului descoperiți de Alan Lomax care a ajuns să intre în circuitul comercial de înregistrări și concerte (melodia e amintită de Jack White în documentarul din 2009 It Might Get Loud – vezi mai jos)

   

     

    

Câte ceva despre Son House:

  • A dat un nou chip blues-ului din Deltă, alături de tovarășii săi de cântare Charley Patton și Willie Brown.
  • A fost sursă de inspirație pentru Muddy Waters și Robert Johnson.
  • S-a născut în 1902 în Riverton, Mississippi, iar de la 15 ani a început să predice prin diverse congregații baptiste.
  • La finele anilor ’20, a fost închis o perioada la închisoarea ”Parchman Farm” după ce a împușcat mortal un bărbat care l-ar fi atacat în timpul unui concert.
  • A fost un personaj zgomotos, pus tot timpul pe șotii, pentru a-și atrage audiența.
  • În anii ’40 devine celebru datorită înregistrărilor lui Alan Lomax, după care în ’50 cade în uitare, dar este redescoperit în anii ‘60, o dată cu ”folk revival”-ul din SUA. În 1965 cântă la Carnegie Hall.
  • Moare în 1988 după mai bine de 10 ani de tăcere – se îmbolnăvise de Alzheimer.

  

 

 

Anunțuri

Posted in Portrete | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Giganta albastră

Posted by Victor pe 26/12/2010

De vreo 2-3 ani, nișa de indie-rock americană a început să-și pigmenteze riffurile minimaliste cu viori bluegrass și banjo-uri country. Plictisiți, bag seamă, de rutina post-punkului cu iz britanic, indie rockerii americani s-au întors la rădăcini și ce-a ieșit nu sună deloc rău. Ascultați-i de pildă pe Kevin și Anita Robinson, din Portland (Oregano), cu noul lor proiect Blue Giant, la care colaborează și chitaristul de la Decemberists, Chris Funk.

  

Blue Giant – ”Blue Sunshine”

 

    

Cei doi Robinsoni au traversat SUA literalmente în diagonală, căci ei s-au întâlnit și au fondat inițial trupa de indie rock Viva Voce taman în Alabama, deci în sud-estul Americii. Stabiliți acum în frigurosul Oregon, Blue Giant cântă un country-rock foarte proaspăt, cu aranjamente deștepte, din care nu lipsesc nici muzicuța și efectele de slide guitar. E multă veselie și e mult chef de dans, așa încât poți să treci peste faptul că Blue Giant nu are sclipiri de geniu, că nu sparge canoanele.

Ascultați și o baladă simpatică, din concert:

 

Blue Giant – ”Lonely Girl”  

  

Spre comparație, ascultați o piesă mai veche (și mai sărăcăcioasă, aș zice) a celor doi Robinsoni, din perioada de glorie a trupei indie rock Viva Voce:

 

Viva Voce – Alive With Pleasure

Posted in Portrete, Recomandari | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Negrotei si taranoi: primele inregistrari de blues si hillbilly

Posted by Victor pe 01/04/2010

Etichetele ”race” si ”hillbilly” erau frecvent folosite intre anii ‘20 si ‘40 pentru a numi genurile muzicale din sudul SUA ascultate/interpretate de afro-americani, respectiv de albi. In ciuda segregarii publicitare, albumele apucau cai incrucisate si asa se face ca genurile blues si country-folk se imprietenesc in cluburile de dans si in patefoanele vecinilor.

De fapt, influente reciproce intre blues si country existau deja, asa cum o dovedeste straniul interpret de banjo Dock Boggs, care hibridizeaza in anii ’20-’30 folkul din Apalasi cu bluesul din Delta:

Desi ”race music” este azi o formula incorecta politic, in anii ‘20, eticheta tinea mai degraba de un sentiment de mandrie, de identitate de rasa. Cand un om de culoare dorea sa-si exprime mandria fata de mostenirea sa etnica, se referea la sine ca la “a race man”.

Eticheta “race music” a fost lipita inca de la primele inregistrari de blues, dar n-a fost aplicata atat de frecvent jazzului, mai ales celui adresat albilor si asezat la raftul de “pop music”. „Race music” erau de pilda primele discuri de blues realizate pe la inceputul anilor 1920 de Mamie Smith si vandute ca painea calda: 75.000 de exemplare, o cifra fenomenala pentru acea data. Ascultati o mostra din “crazy bluesul” artistei de vodevil:   

Muzica “hillbilly”, botezata mai tarziu “country/western” se naste din baladele imigrantilor din insulele britanice. Prima inregistrare cu succes comercial este semnata in 1923 de un cantaret din statul Georgia: Fiddlin’ John Carson. Genul prinde repede la fermieri si muncitori, mai ales prin intermediul radioului, mai ieftin decat inregistrarile pentru fonograf.

(Sursa: Larry Starr si Christopher Waterman, American Popular Music, Oxford University Press, 2003)

Posted in Portrete, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Cati neuroni pierdem intr-o ora

Posted by Victor pe 25/03/2010

My brain is always ticking, my brain, incepe parodia bluesy a octagenarului Mose Allison, intitulata My Brain, piesa inregistrata pe noul disc lansat in aceasta luna. Si se incheie intr-o nota usor alzheimeriana. My brain is losing power/ 1,200 neurons every hour/ My brain, cool little cluster, that’s my brain, se plange octagenarul povestas, botezat ”The William Faulkner of Jazz”, ironic si pus pe sotii, aducandu-mi aminte de poantele lui Alexandru Andries 🙂 

E clar ca orice asemanare cu celebra piesa de Chicago blues My Babe, scrisa de Willie Dixon este pur intamplatoare. La cei 82 de ani, Mose Allison tocmai a lansat al 50-si-nu-stiu-catelea album, The Way of the World. ”Nu vad de ce a mai trebuit sa fac inca un album, de vreme ce am lansat destule si nici unul nu s-a vandut prea bine”, glumeste Allison, care abia s-a lasat convins de producatorul sau sa reintre in studio. 

Fan infocat al lui Kurt Vonnegut, Allison a trait pana la 13 ani intr-un orasel fara curent electric din Mississippi. Cand a ajuns lumina si-n localitatea sa, ”tot orasul luminat arata ca un fel de Broadway”, isi aminteste bluesmanul, intr-un interviu pt. NPR. Cu electricitatea, a venit si radio-ul, asa ca prima compozitie a lui Allison a fost inspirata de reclamele de la radio si se chema The 14-Day Palmolive Plan. Ascultati-l insa cu un standard de pe vremea bunicii.

Posted in Portrete, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Un orb citeste ziarul: blues pe nevazute

Posted by Victor pe 06/03/2010

Blind Willie McTell

Povestea cantaretilor orbi de blues incepe cu Blind Lemon Jefferson, autorul unora dintre cele mai vechi inregistrari de blues, datand din anii 1920. Tot in aceeasi perioada debuteaza si Blind Blake si Blind Willie McTell.

Perioada interbelica n-a fost prea prietenoasa pentru artistii de culoare, cu atat mai putin pentru cei nevazatori, ceea ce inseamna ca interpretii orbi petreceau zile intregi exersandu-si pipaitul si auzul si imbunatatindu-si abilitatile vocale. McTell, de pilda, putea sa mearga singur chiar si cu metroul new-yorkez, ghidandu-se doar dupa ecourile propriei voci.

In anii ’30, unul dintre cele populare cupluri de blusman-i este compus din doi nevazatori: muzicutistul Sonny Terry si chitaristul Blind Boy Fuller. In ciuda handicapului, cei doi sunt considerati printre cei mai mari virtuosi din nisa de blues.

In ciuda handicapului lor, versurile interpretilor orbi de blues sunt pline de imagini si culoare. McTell descrie cum stelele cad de pe cer, iar Jefferson canta despre cum e sa conduci o masina, sa joci carti sau sa citesti ziarul. Sigur, cel mai celebru ramane Ray Charles, care porneste de la blues si ajunge la soul via gospel. Ascultati insa o poveste despre noaptea cea neagra spusa de Blind Lemon Jefferson, considerat „parintele bluesului texan”. (Sursa: David Evans, The Story of Blues, Penguin, 2005)

Posted in Portrete, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Alt.country: Allison Moorer

Posted by Victor pe 23/02/2010

Allison Morrer

E altceva decat acel pop country de carton lalait de zor de galonatele Carrie Underwood, Taylor Swift sau Miley Cyrus. Countryul “alternativ” (da, nu doar rockerii au asa ceva!) se intoarce din radacinile americane (de la blues si bluegrass la honky-tonk). Chiar daca prin anii ’90 ar fi vrut sa cucereasca mainstreamul, sa devina un soi de Shania Twain, cred ca lui Allison Moorer i-a venit mintea la cap si a inceput sa se impace cu nisa de “alt-country”.

Proaspata sotie a cantaretului de country-rock Steve Earle, a fost mult timp cunoscuta mai degraba drept “sora mai mica” a cantaretei country Shelby Lynne. Moorer (lansata ca  backing vocal) are in spate sapte albume solo, ultimul fiind recentul Crows, unde renunta la structura fixa din country versuri-refren. Materialul cantatutoarei din Alabama este ”o inspirata combinatie de influente si idei, de la cool jazz la pianul care suna ca-n britpop”, zice NPR (care pune la dispozitie si concertul de lansare al noului disc)

“The Broken Girl”

Poate ca folk-country-rockul ei semiacustic o sa fie se para usor depresiv, dar la ce sa te astepti de la o fetita crescuta de unchiul ei, dupa ca parintii s-au sinucis? Are o diploma in relatii publice, iar de martisor astepta un copil. Va propun inca o piesa de pe penultimul album (un disc de standards), in care Allison Moorer reinvie un blues stravechi, cantat initial de Ma Rainey:

 “Daddy, Goodbye Blues”

Posted in Albume, Portrete, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

O juma’ de ora cu pasaroi de curte

Posted by Victor pe 21/02/2010

Merita urmarit documentarul de 30min. cu Yardbirds, formatie considerata adesea, pe nedrept, un soi de „embrion” al lui Led Zeppelin. Cu un solist (si muzicutist) carismatic, cu un Clapton cam snob, un Jimmy Page care canta la bas si un Jeff Beck peste care-a dat norocu’.

Iata cam ce ascultau, prin anii 60, Phoenixii nostri (in afara de Beatles si Rolling Stones) si ce va sa zica o salata de blues, mod, beat si rock psihedelic. In partea a treia a documentarului, ascultati si varianta initiala a lui Dazed and Confused, inainte sa fi ajuns pe laringele lui Robert Plant.

Posted in Portrete, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »