Just Blues

blues, folk, americana si alte radacini

Posts Tagged ‘chitara’

Cohen printre arabescuri

Posted by Victor pe 28/05/2010

Vroiam de mult să vă semnalez muzica omului ăstuia. E unul dintre puștii teribili ai chitarei electrice de blues-rock și la abia 33 de ani are vreo nouă albume în spate. De pe ultimul său LP, Black Rock, un disc destul de eteroclit, zic că merită să ascultați o prelucrare care întoarce cu fundul în sus o frumoasă baladă a lui Leonard Cohen. Poate unii o să strâmbați din nas, că prea e kitchoasă, cu arăbismele, indianismele și arabescurile alea. Mie, unul, mi-a plăcut ce a ieșit…

Reclame

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , | Leave a Comment »

Blues din Apalasi

Posted by Victor pe 29/03/2010

Appalachian blues, adica bluesul de la munte, e corespondentul ”mocanesc” al bluesului din delta fluviului Mississippi. Desi din zona Apalasilor se trag voci celebre, precum regele soulului (James Brown), imparateasa bluesului (Bessie Smith) si regina bluesului (Dinah Washington), regiunea a n-a fost pana de curand considerata drept o zona semnificativa pentru muzica de culoare.

S-a considerat multa vreme ca din state ca Georgia, Tennessee, Georgia, cele doua Caroline si cele doua Virginii nu putea iesi un subgen distinct de muzica afro-americana, caci ponderea muzicienilor de culoare ar fi fost prea mica, acestia fiind depasiti categoric de interpretii albi de country. Brownie McGhee, nascut in Tennessee, este este unul dintre reprezentantii a ceea am putea numi ”blues din Apalasi” (sigur, eticheta e cumva sinonima cu ”folk blues” sau ”country blues”). Ascultati-l pe McGhee intr-o piesa solo, altfel decat il stiti preabine, adica in duo cu muzicutistul Sonny Terry.

Cantaretii de blues (care nu erau chiar atat de rari in Apalasi, fiind atrasi din sud mai ales de regiunile urbane) si cei de folk/country au ”prins” meserie unii de la altii. Casa de discuri a muzeului national al SUA, The Smithsonian Institute, a lansat luna asta o compilatie relevanta, Classic Appalachian Blues, un disc compus din inregistrari de la festivaluri de ”american folk music”, dar si din catalogul producatorului Moses Asch, care, inspirat de etnomuzicologul John A. Lomax, a continuat in anii ‘50-‘60 munca de teren si de culegere a muzicii traditionale.

Alaturi de McGhee il regasiti pe compilatie si pe Pink Anderson, nascut in Carolina de Sud. Numele sau a inspirat jumatate din numele de botez al trupei Pink Floyd, partea a doua provenind de la un alt cantaret de blues (Floyd Council)

Fata de chitara din Delta blues, ritmul bluesului din Apalasi e mai alert, la fel ca in country-ul dansant, dialogul chitara-voce este mai rar, iar expresivitatea tonala este sacrificata in favoarea dexteritatii instrumentale (de obicei, se canta cu un degetul mare linia de bass si cu alte doua linia melodica). E clar ca muzica albilor din Apalasi si-a spus aici cuvantul, dar si reciproca e valabila.

Albii obisnuiau sa traga cu urechea la petrecerile negrilor si sa invete, de pilda, cum sa ciupeasca din banjo. Doc Watson, orb din cauza unei infectii din copilarie, a invatat cate ceva de la bluesman-ii de culoare. Compilatia din Apalasi il include cu celebra melodie Sitting on the Top of the World, un standard in blues si bluegrass, reluat, printre altii, de Ray Charles, Bob Dylan, Cream si Jack White.

Posted in Albume, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Galagie, frate! Sfanta treime a chitarei

Posted by Victor pe 10/03/2010

Mainile unui tamplar bat niste cuite intr-o scandura, intind o coarda si gata-i chitara, numai buna pentru un slide blues amplificat. Asa incepe documentarul It Might Get Loud (2009), realizat de Davis Guggenheim.

Nu te-ai fi asteptat ca tipul care a regizat documentarul eco-glossy cu Al Gore An Inconvenient Truth sa croiasca un film in care personajul principal sa fie chitara. Trei vrajitori ai corzii electrice din tot atatea generatii te plimba prin locurilor lor din copilarie sau in studiourile unde au cantat, dar ce e haios e ca apuca si sa se intalneasca, sa schimbe impresii si sa traga un jam session.

Dintre un Jimmy Page imbatranit si cam plafonat, un The Edge inteligent, dar care te plictiseste cu vesnicele riffuri U2 si un Jack White (The White Stripes, The Raconteurs si, dupa turnarea filmului, The Dead Weather) plin de viata, spontan, vesnic flamand dupa experimente si combinand genial garage rockul cu roots music, nu e greu sa va dati seama cine a furat filmul 🙂

Ideea de a alatura trei virtuosi ai chitarii electrice mi-a adus aminte de un alt documentar-jam mai vechi, in care au fost alaturati trei mari pianisti din New Orleans. Tuts Washington, Professor Longhiar si Allen Toussaint au fost surpinsi in documentarul Piano Players Rarely Play Together (1982) la repetitiile pentru un concert inedit care n-a mai avut loc niciodata pentru ca Professor Longhair a murit cu doua zile inainte de data showului.

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

Un orb citeste ziarul: blues pe nevazute

Posted by Victor pe 06/03/2010

Blind Willie McTell

Povestea cantaretilor orbi de blues incepe cu Blind Lemon Jefferson, autorul unora dintre cele mai vechi inregistrari de blues, datand din anii 1920. Tot in aceeasi perioada debuteaza si Blind Blake si Blind Willie McTell.

Perioada interbelica n-a fost prea prietenoasa pentru artistii de culoare, cu atat mai putin pentru cei nevazatori, ceea ce inseamna ca interpretii orbi petreceau zile intregi exersandu-si pipaitul si auzul si imbunatatindu-si abilitatile vocale. McTell, de pilda, putea sa mearga singur chiar si cu metroul new-yorkez, ghidandu-se doar dupa ecourile propriei voci.

In anii ’30, unul dintre cele populare cupluri de blusman-i este compus din doi nevazatori: muzicutistul Sonny Terry si chitaristul Blind Boy Fuller. In ciuda handicapului, cei doi sunt considerati printre cei mai mari virtuosi din nisa de blues.

In ciuda handicapului lor, versurile interpretilor orbi de blues sunt pline de imagini si culoare. McTell descrie cum stelele cad de pe cer, iar Jefferson canta despre cum e sa conduci o masina, sa joci carti sau sa citesti ziarul. Sigur, cel mai celebru ramane Ray Charles, care porneste de la blues si ajunge la soul via gospel. Ascultati insa o poveste despre noaptea cea neagra spusa de Blind Lemon Jefferson, considerat „parintele bluesului texan”. (Sursa: David Evans, The Story of Blues, Penguin, 2005)

Posted in Portrete, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

The Dude, inapoi in popicarie

Posted by Victor pe 22/02/2010

“Tipul” din The Big Lebowski, are mari sanse sa se aleaga, in sfarsit, cu un binevenit Oscar.  Unul dintre preferatii fratilor Coen, Jeff Bridges suna surprinzator de bine in Crazy Heart.  Semifictiune, semibiopic (scenariul e inspirat din biografia cantaretului de honky-tonk western swing Hank Thompson), filmul curge fara cusur, cu un scenariu legat, cu scene de viata sau de concert nemilos de verosimile si, mai intai de toate, cu o muzica croita pentru The Dude insusi. Coloana sonora e cosemnata de T-Bone Burnett, vinovatul pentru bluegrassul de-ti ia mintile din O Brother, Where Art Thou?, si nu duce lipsa de usoare tuse de blues si gospel.

Bridges intra sub pielea unui cantaret de country ajuns la apusul carierei. Alcoolic si nemaidorit de nimeni (nici de fiul parasit cu 20 de ani in urma, nici de mai tanara jurnalista care-i cade cu tronc), cantaretul de country Bad Black abia reuseste sa mai cante prin vreun club local sau prin vreo popicarie, in vreme ce tanara generatie (Colin Farrell) face bani frumosi dintr-un country de mucava, artificial si fara noima.

T-Bone Burnett a adaptat cu grija orchestrația pentru vocea si timbrul lui Bad Black. ”Unul dintre primele sfaturi pe care mi le-a dat regizorul Scott Cooper a fost sa-mi inchipui ca, daca ar fi existat, Bad ar fi fost cel de-al cincelea om de baza din Highwaymen”, spune Bridges, referindu-se la supergrupul country format din Johnny Cash, Jennings, Willie Nelson si Kris Kristofferson.

Intr-un interviu pt. CBS, Bridges spune ca “filmul s-a nascut acum trei zeci de ani, cand am turnat impreuna cu Kristofferson pelicula Heaven’s Gate. Acolo i-am intalnit pe T-Bone Burnett si pe Stephen Bruton (care a compus, dealtfel, pentru Crazy Heart – n.n.), cand Kris ne-a invitat sa cantam scurte bucati din acel film. Sase luni am tot improvizat seara de seara si am ramas prieteni de atunci. La filmarile pentru Crazy Heart, Stephen (a murit in 2009 – n.n.) a fost langa mine tot timpul, m-a invatat cum sa cant, cum sa fac un solo”.

Ascultati o piesa honky-tonk interpretata de Bridges (in film, este si o versiune in duet cu Farrell), care mi s-a lipit ca scaiul de cochilie si scarita 🙂

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Faceti loc in Panteon

Posted by Victor pe 18/02/2010

Caci sosesc inca trei semizei – cantautoarea Bonnie Raitt, chitaristul de Chicago blues Lonnie Brooks si unul dintre cei mai buni muzicutisti ai momentului, Charlie Musselwhite (ne-a vizitat anul trecut), au fost selectati pentru a fi inclusi in Blues Hall of Fame.  

Doua vorbe despre Bonnie Raitt. La cei 60 de ani se poate mandri cu faptul ca e una dintre primele femei care in anii 70 a avut tupeul sa intre intr-un imperiul dominat de masculi, cel al chitarii electrice. Chiar daca are mai degraba un look de cantareata de country si are si concerte acustice, a fost un soi de Joan Jett a bluesului. One hell of a blues lady, zice guitarsite.com. O „bunicioaica a bluesului”, daca imi permiteti. Acum, mai degraba o bunicuta care sprijina tot soiul de actiuni eco si anti-discriminare.

Intrarea celor trei in Panteonul bluesului se va intampla pe 5 mai. Acum 10 ani, Raitt a fost deja poftita in Rock and Roll Hall of Fame si tot cam pe atunci a impartit un Grammy cu John Lee Hooker pentru duetul lor celebru I’m in the Mood. (Sursa: AP)

Posted in Stiri | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Ruthie Foster: o Tracy Chapman a bluesului

Posted by Victor pe 19/09/2009

Ruthie Foster

Ruthie Foster

Comparatia e, ce-i drept, cam deplasata. De semanat, seamana cu Tracy doar la coafura si postura (o voce decisa, acompaniata de o chitara acustica). In rest, pe partea muzicala, lucrurile stau destul de diferit, deoarece Ruthie Foster are un stil mult mai eteroclit.

Cantautoarea vine din Texas si are darul de a imbina firesc bluesul sudic, incantatia gospel, ritmul rock si traditia soul. Stilul ei compozit nu e strain de educatia muzicala primita in copilarie. Mama o invata imnuri gospel, profesorul de chitara ii preda acordurile dupa piesele Beatles, iar unchiul si bunicul ei ascultau cu patima country de scoala veche. “Nu conta ce fel de gen ascultam. Era o muzica excelenta si reusea sa ma miste”, isi amintneste Foster.  

Ruthie Foster este una dintre cele mai rafinate artiste de soul-blues din American, o dinamita de soul si blues. (Blues Revue).

Energia pe care o emana doar cu vocea si chitara este uimitoare. Ruthie a fost comparata cu Ella si cu Aretha, dar din punct de vedere muzical nu se apropie de nici una. Ceea ce are cu adevarat in comun cu Fitzgerald si Franklin este stralucirea irezistibila – nu poti sa-ti iei ochii de la ea, nici macar sa-i inchizi pentru o secunda” (Philadelphia City Paper).

Foster are o voce profunda si decisa imbinand cate putin de la Janis si Aretha, lucru care-i va multumi atat pe fanii soulului, cat si pe cei ai rockului. Coverul ei dupa Lucinda Williams, Fruits of My Labor, este mai bun decat originalul (New York Post).

Ruthie Foster – Fruits of My Labor

Posted in Portrete, Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »