Just Blues

blues, folk, americana si alte radacini

Posts Tagged ‘recomandare’

Ultimul mohican din Delta blues

Posted by Victor pe 25/08/2009

Cum omul nostru are 96 de ani, n-am mai stat sa verific daca intr-adevar este ultimul in viata din generatia lui Robert Johnson. (Daca aveti alte nume, le astept cu curiozitate.) Pana atunci, vi-l propun pe venerabilul Pinetop Perkins, dublu premiat cu Grammy, care inca mai canta la festivaluri si prin baruri. E drept, cu greu mai distingi ceva din mormaielile nonagenarului.

Bluesmanul nostru s-a nascut pe o plantatie, e analfabet (de fapt, a terminat doar trei clase) si ultimul supravietuitor din familia. Desi nu stie sa citeasca nici cuvinte, nici note muzicale, a inceput sa cante blues la chitara. A fost insa injunghiat in umar de o femeie  (ar fi putut fi o crima pasionala) si desi a supravietuit, a trebuit sa renunte la chitara, asa ca s-a apucat, cu spirit autodidact, de pian.

In anii 30-40, a cantat in Mississippi cu Sonny Boy Williamson, dupa care l-a insotit 12 ani pe Muddy Waters in perioada sa de glorie, fiind dealtfel cel mai apreciat dintre pianistii sai. Mai apoi, a cantat cu fostii tovarasi de trupa in Legendary Blues Band, ramand o lunga perioada intr-un nedrept con de umbra.

Ironia e ca Pinetop Perkins s-a lansat intr-o cariera solo abia dupa 80 de ani, cand s-a dizolvat grupul fostilor mamuti ai lui Waters. Din 1992 incoace, a lansat 15 albume solo (unul pe an), iesind in sfarsit din umbra. Mi-a placut mult cum a raspuns bluesmanul autodidact la clasica intrebare pusa de revista Elmore Ce muziciani v-au influentat cel mai mult?

„Imi plac toti muzicienii de calitate, toti cei care stiu sa cante ca lumea. Imi place boogie-woogie. Nu au existat niste persoane care sa imi dea lectii, am invatat sa cant ascultand discuri. Mi-a placut Pinetop Smith, mi-a placut ce facea. Am cantat cu atatia multi altii, incat le-am uitat si numele”, spune patriarhul bluesului.

Reclame

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

Coco Montoya, in premiera in Europa de Est

Posted by Victor pe 22/08/2009

coco_bun

Bluesmanul va canta la Bucuresti pe 2 septembrie

Coco Montoya e un chitarist stangaci suficient de „dextru” ca sa cante la Fenderul Statocaster pentru dreptaci. Initial, a fost percutionsit, dupa care Albert Collins (supranumit „The Master of the Telecaster”) l-a luat sub aripa sa si l-a invatat (intuitiv, nu pe note si teorii armonice) cum sa se exprime ciupind, glisand si bruscand cele 6 corzi electrice.

Montoya este o figura si jumatate. Intr-un interviu pentru revista Modern Guitars povesteste ca desi nu e un om cu prea multe facultati, a invatat sa nu-i mai fie rusine de asta. Si mai povesteste cum istoria muzicii pop a dat buzna peste el si l-a concediat pentru o vreme. La finele anilor ’70, odata cu explozia discotecilor, cluburile americane de blues au fost puternic afectate, asa ca o vreme Coco a lucrat ca barman, ca sofer de tir si alte dracovenii.

Norocul lui a fost ca serile isi facea mana in jam sessions si, in cele din urma, a fost descoperit de mogulul bluesului electric John Mayall, care avea nevoie de un chitarist-solist in trupa sa The Bluesbreakers. Asa ca in anii 80, Montoya a tinut locul unor Peter Green sau Eric Clapton, ceea ce nu e de ici de colo. A urmat cariera solo, din care va veti putea infrupta pe 2 septembrie la Hard Rock Cafe din Capitala. (detalii organizatorice gasiti in comunicatul de mai jos)

 

Comunicatul oficial (sursa: event-plus.ro):

Unul dintre cei mai importanti chitaristi de pe scena Electric-Blues-ului mondial, numit cel mai bun artist de Blues contemporan in 1996 la premiile W.C. Handy, COCO MONTOYA va concerta in premiera est-europeana la Bucuresti, pe 2 septembrie 2009, la Hard Rock Café Bucharest.

Cu o cariera de peste 30 de ani, chitaristul si vocalul Coco Montoya s-a impus in lumea Blues- rock-ului prin tehnica sa absolut inedita, stilul exploziv si vocea puternica. De la inceputurile sale ca baterist, colaborarea cu Albert Collins si John Mayall si pana la statutul actual de chitarist de Electric Blues, Montoya si-a castigat reputatia prin ani de munca si turnee in toata lumea.

Biletele se gasesc on-line pe myticket.ro sau tickepoint.ro si in reteaua magazinelor Diverta.

In cadrul concertului Eric Sardinas de la Bucuresti, opening act va fi George Baicea Electric Blues Band, proiectul lui George Baicea, unul dintre cei mai buni chitaristi de Electric Blues din Romania.

Concertul face parte din seria de “anotimpuri ale Blues-ului”, Blue Moods, care poarta semnatura Ioan Big, Head of Design Event Plus si isi propune sa aduca in prim plan nume sonore, legende din lumea Blues-ului. Event Plus doreste sa aduca in Romania, o data la trei luni, cu o frecventa menita a respecta anotimpurile, artisti cu renume international din domeniul Blues-ului si cu un aport unic in ceea ce priveste calitatea si complexitatea interpretarii. Fiecare dintre acestia aduc un sound unic acestui gen muzical. Din aceeasi serie fac parte concertele Sugar Blue, Bob Brozman, Louisiana Red, Angela Brown, Papa George, John Hammond si Eric Sardinas.

Partenerii evenimentului sunt Magic FM, Playboy, 24FUN, Zoom TV, Phoenix Media si Best Music

Posted in Concerte | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments »

Pomii nu fac bani, dar elefantii stiu blues

Posted by Victor pe 20/08/2009

Cvintetul de blues-punk Cage the Elephant are in distributie doi frati, vocalul Matt Shultz si chitaristul Brad Shultz, plus alti fosti colegi din gasca de liceu. Baietii din Kentucky tocmai ce au scos un album self-named, plus proaspatul single Ain’t No Rest for the Wicked.

Cand le asculti noul extras de single, iti aduci aminte instantaneu de garage blues-ul lui Jack White din mai vechea formula White Stripes, dar nu poti sa nu gasesti alte asemanari cu melodiile mai mult rostite decat cantate ale lui Beck (de celebrul sau Loser banuiesc ca va mai amintiti).

Ce sa va mai spun? Ca fratii Shultz au crescut intr-o familie penticostala cu valori stricte in care nici o melodie „seculara” nu patrundea si ca cei doi pusti furau caseta tatalui cu Jimi Hendrix si o ascultau in camera lor dupa ce parintii mergeau la culcare.

Cat despre titlul singlelului de mai jos, acesta pare sa fi fost raspunsul dat de un traficant de droguri atunci cand a fost intrebat de ce n-a vrut sa renunte la jobul sau ilegal. (Refrenul piesei suna cam asa: „You know there ain’t no rest for the wicked/ Money don’t grow on trees,/ We got bills to pay/ We got mouths to feed/ Ain’t nothing in this world for free”)

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , | Leave a Comment »

Daft Punk altoit pe-o muzicuta blues

Posted by Victor pe 26/06/2009

Cantautorul canadian Benjamin Darvill (aka Son of Dave) a cantat la armonica si mandolina in Crash Test Dummies, iar din 2000 s-a dedicat proiectului personal “Son of Dave”. Muzica pare sa fie, vorba cronicarului, „o combinatie de R&B modern, hip-hop si un electro ascutit, totul invaluit intr-o atmosfera de blues”. Ca sa nu mai punem la socoteala efectele de beat box si muzicuta sa cu ecouri din culturile de bumbac. Ascultati cum suna un cover dupa unul dintre hiturile frantuzilor de la Daft Punk, dupa care, spre comparatie, puteti auzi si orginalul.

Son of Dave – cover dupa Daft Punk, „Harder, Better, Faster, Stronger”

Daft Punk – Harder, Better, Faster, Stronger

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

Un Jimmy Page cu degetul strambat de Renne Zellweger

Posted by Victor pe 07/06/2009

 

Despre Jack White voi face vorbire, rockerul indie get-beget care flirteaza de ani buni cu rock blues-ul din anii ’70.

In anii 90, Jack White lucra ca tapiter in Detroit si canta in diverse trupe locale de garage rock. Asa se naste duo-ul The White Stripes, care ajunge sa combine riffurile punk rock cu coveruri dupa Robert Johnson si Blind Willie McTell. Asa se face ca Jack White este comparat cu Jimmy Page. Nu degeaba tapiterul din Detroit ajunge pe locul 17 in topul revistei „Rolling Stone” al celor mai buni chitaristi din toate timpurile.

Chiar daca in acest an a format un proiect in care blues-ul a fost lasat deoparte (e vorba despre supergrupul de rock alternativ The Dead Weather cu solista de la The Kills si chitaristul de la Queens of the Stone Age), White a facut totusi istorie cu The White Stripes, un duo in care a cantat impreuna cu fosta sotie, Meg White. Acum doi ani, grupul a fost nevoit sa amane mai multe concerte dintr-un turneu, in urma atacurilor de panica acuzate de Meg. Va propun un brit-blues cu distorsuri de pe albumul „Elephant” din 2003, disc inregistrat exclusiv cu echipamente construite pana in 1963. Piesa se cheama „Ball and Biscuit”.

In 2005, Jack White porneste o alta poveste muzicala, The Raconteurs. Povestasii din Nashville, Tennessee, canta de zor un blues rock ce aminteste, printre altele, de Led Zeppelin. In 2006 sunt invitati sa deschida cateva dintre concertele lui Bob Dylan, pentru ca peste doi ani sa sustina primul lor recital de la festivalul de jazz din Montreux. Va propun o piesa de pe al doilea album, „Consolers of the Lonely” (mai multe despre acest disc am scris aici). Se chema „Old Enough” si aduce aminte de spiritul The Who. Vioara insa mi-a amintit de bluegrassurile interpretate de White in „Cold Mountain”. In timpul filmarilor din 2003, chitaristul a avut o idila cu Renne Zellweger. Cei doi s-au ales cu un accident de masina, in care White s-a rupt aratatorul de la mana stanga.

Posted in Portrete | Etichetat: , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Pe masa de spital

Posted by Victor pe 02/06/2009

Faceti cunostinta cu dl. Allen Toussaint, textier, pianist si mai cu seama producator al unor artisti de soi iviti din fertilul New Orleans (Dr. John, Lee Dorsey). A scris melodii pentru mai-marii soulului anilor ’60 si a avut timp sa scrie si pentru The Who sau Rolling Stones. La batranete l-a apucat dorul de jazz. Acel jazz, caruia in interbelicul din New Orleans toata lumea ii spunea „blues”. Dupa o colaborare interesanta (spre folk si bluegras) cu Elvis Costello, anul acesta Toussaint a scos un nou CD, „The Bright Mississippi”. Ascultati de pe noul LP un standard plin de melancolie care povesteste despre barbatul care-si gaseste femeia moarta la spital.

St. James Infirmary Blues” este o piesa devenita celebra in anii ’20, insa numele compozitorului n-a ramas in memoria colectiva (unii atribuie totusi melodia promotorului de jazz Irving Mills). Piesa a circulat in diverse variante, fiind interpretata de lume buna, de la King Oliver si Cab Calloway la Dr. John si White Stripes. Iata mai jos varianta clasica a lui Louis Armstrong (dupa clip aveti si versurile).

I went down to St. James Infirmary,
Saw my baby there,
Set down on a long white table,
So sweet, so cold, so fair.
Let her go, let her go, God bless her,
Wherever she may be,
She can look this wide world over,
She’ll never find a sweet man like me.
When I die, want you to dress me in straight-leg shoes,
Box back coat and a stetson hat,
Put a 20 dollar gold piece on my watch chain,
So the boys’ll know that I died standing pat.

Posted in Recomandari | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »

Sex, cocosi si rock’n’roll

Posted by Victor pe 08/05/2009

Keith Richards (foto: topnews.in)

Keith Richards (foto: topnews.in)

 

„I loved rock’n’roll – but then we found the blues”, spune Keith Richards intr-un recent interviu pentru BBC, citat fragmentar in The Guardian.

Va mai amintiti de minirecitalul de blues sustinut de Richards pe la mijlocul concertului bucurestean sustinut de Rolling Stones? Dar despre mersul clatinat al chitaristului care a reusit sa aduca, vorba lui Hanno Hoffer, 50.000 de oameni la un concert de blues in Capitala? E drept, a trecut ceva vreme de atunci. Chiar daca pasiunea lui Richards si a tovarasilor sai „vantura-lume” pentru blues nu e deloc o noutate, reiau mai jos cateva dintre spusele din interviul pentru postul de radio BBC 4:

  • Britanici ignoranti. Cand in anii ‘60 au ajuns la celebrul label american Chess Records  (primul care a promovat si creat, intr-un fel, genul Chicago blues), baietii de la Rolling Stones au fost intampinati cu replica: “Oh, nu ne vine sa credem ca voi cantati muzica noastra”. “Ei erau interesati de ceea ce faceam, dar in acelasi timp stiau ca de fapt noi nu aveam habar cu ce se mananca muzica asta”, isi aminteste Richards. Apoi, ca un semn de recunostinta, au preluat un cover, dupa Howlin’ Wolf, “Little Red Rooster(vezi clipul). Au ajuns cu piesa asta pe primul loc in topuri si in felul asta pustii albi americani au inceput sa prinda gustul bluesului. “Muzica asta era acolo tot timpul. Doar ca ei n-o ascultau”, zice chitaristul Rolling Stones.
  • Mama ii canta jazz. Dupa ce povesteste cum mama sa ii fredona din Billie Holiday si Sarah Vaughan si cum in adolescenta asculta in draci Chuck Berry fara macar sa stie daca era alb sau negru, Richards isi aminteste: “Aveam abia 15 ani, asa ca n-aveam cum sa-l sun pe Chuck Berry si sa-l intreb de unde s-a inspirat. Hoinarind prin diverse case de discuri am aflat ca Muddy Watersa fost tipul care l-a introdus pe Chuck Berry la Chess Records. Asta, una la mana. De aici, ascultandu-l pe Muddy Waters, am ajuns la Robert Johnson”.
  • Lectii de sex. „Cand am inceput sa studiez genul asta de muzica, mi-am dat seama ca oamenii care cantau blues vorbeau despre sex. Doar ca eu studiam ce faceau ei, fara sa mi-o trag cu cineva”, se autoironizeaza Richards.
  • Chestie de educatie. „Am iubit rock’n’rollul, dar stiam ca trebuie sa fie ceva in spatele sau. Am gasit, fireste, ca acolo era bluesul. Asa ca daca vrei intradevar sa inveti chestiile de baza, trebuie sa-ti faci bine temele. Cu totii simteam ca avem un gol in educatia noastra, asa ca ne-am intors in anii ’20 si ’30 la ceea ce faceau Charlie Patton si Robert Johnson, care, pana la urma, a fost si probabil inca este cel mai tare”.

La final, va propun un alt cover interpretat de data asta doar de Keith Richards („Cocaine Blues”). O piesa potrivita pentru chitaristul care glumea cu un ziarist la NME, declarand ca a prizat din cenusa tatalui sau.

Posted in Portrete, Stiri | Etichetat: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a Comment »